În pelerinaj prin ţară – de ce cred că Părintele Arsenie Boca este al tuturor românilor

IMG_20170324_133059Arsenie Boca. Un nume. Un părinte. Unii spun că un sfânt. Mulţi vor râde ironic şi vor aminti de afişele prezente peste tot sau de paginile de Facebook asociate lui care, de fapt, nu au nimic în comun cu acest om.

Pentru că, da, înainte de a toate, a fost un om. Cred că doar asta îl ajută, acum, să ne înţeleagă. Să ne ierte că refuzăm să îl cunoaştem direct, lăsând la o parte prejudecăţi şi detalii de marketing. Ştiu ce spun oamenii despre pelerinajul la Prislop, acolo unde se află mormântul Părintelui Arsenie Boca. Am şi eu prieteni buni care nu cred că un astfel de drum e mai important decât o rugăciune pe care o faci seara, înainte de a adormi. Nu spun că ar fi mai important, însă pe considerentul ăsta, nici nu s-au aventurat vreodată până acolo.

Şi e păcat. Spun asta după un pelerinaj de trei zile care a inclus şi Prislopul. Nici nu ştiu cum am ajuns să plec. Nu mi-am planificat, nu m-am rugat pentru asta (se spune că trebuie să fii pregătit pentru a ajunge acolo), nu am făcut nimic special. Într-o zi am văzut un anunţ, am sunat şi peste 4 zile eram în autocar.

Cei care mă cunosc ştiu că nu sunt vreo habotnică. Ştiu că, dacă aş putea, aş fi PR-ul Bisericii Ortodoxe Române, aş face puţină ordine pe acolo, după care aş da nişte recomandări care, dacă ar fi aplicate, cu siguranţă ar schimba viziunea multora despre această biserică, e adevărat, cu bune şi cu rele, ca toate celelalte din lumea asta.

Am făcut această precizare pentru că aş vrea să citiţi următoarea mărturisire cu inima deschisă. Nu e a unei persoane care vede numai religie, constrângeri sau care încearcă să promoveze ceva. E a unei fete simple care crede în Dumnezeu.

Da, exact ca voi. Şi ştiţi ce mai cred? Că uneori, Dumnezeu şi cei aproape lui ne cheamă, ne îndrumă, ne alină prin gesturi mărunte pe care, în timp, le vedem din ce în ce mai clar.

Aşadar, să începem pelerinajul virtual!

De la Sâmbăta de Sus la Prislop, îl simţi pe Arsenie Boca din ce în ce mai aproape

Am plecat într-o călătorie de trei zile, cu autocarul. Cei care mă cunosc ştiu că am trecut printr-o operaţie grea. Nu ştiam dacă aveam să rezist prea bine acestei călătorii destul de incomode, cu ore multe de mers pe drum şi privări de tot felul. Norocul meu a fost că totul s-a întâmplat repede, pe ultima sută de metri şi nu m-am gândit prea mult la asta. Altminteri, nu aş mai fi plecat. Trăgând linie, îmi dau seama că am rezistat mai bine decât unui drum de o oră Ploieşti-Bucureşti, cu microbuzul.

Prima oprire a fost la la Mănăstirea Brâncoveanu, din Sâmbăta de Sus, Făgăraş. Am prins o vreme frumoasă, ca de vară, aşa că m-am putut bucura mai întâi de priveliştea superbă ce te întâmpină de cum păşeşti pe aleea din faţa mănăstirii. Aici, Părintele Arsenie Boca a fost stareţ timp de 4 ani şi, cumva, prezenţa i se simte şi astăzi.

O biserică în inima munţilor este cu adevărat impresionantă, însă cel mai mult m-a marcat Paraclisul construit în stânga bisericii mici, din curtea mănăstirii.

Un loc simplu, cu numai trei icoane: Mântuitorul Iisus Hristos în centru, în dreapta Sfântul Ioan Botezătorul şi în stânga Maica Domnului.

IMG_20170324_132123Trei icoane într-un spaţiu mic, dar atât de încăpător şi liniştitor pentru rugăciunile şi sufletul tău. Acum ceva ani, Sfântul Ioan mi-a apărut în câteva vise şi, de atunci, am decretat eu că e sfântul meu protector. Poate e puţin exagerat, poate nu, însă mă ajută de fiecare dată şi îl simt mai degrabă ca pe un prieten decât ca pe o figură marcantă şi ceva mai aprigă a credinţei noastre. De altfel, chiar şi aici, la Sâmbăta de Sus, icoana îl prezintă încruntat, simbol pentru faptul că era mai aspru în comportament şi îndemnări. Nu cred că a fost aşa. Priviţi-l cu sufletul deschis: ca pe un singuratic cu o misiune atât de importantă şi grea –  pregătirea oamenilor pentru venirea lui Iisus Hristos.

S-a întâmplat să rămân singură câteva minute bune în acest paraclis şi sentimentul este cu totul altul decât dacă ai fi într-o biserică plină de oameni. Atunci când îi vezi pe toţi trei aşa, în faţa ta, ajungi şi să îi simţi foarte aproape. Parcă tot ce credeai înainte despre rugăciuni şi cum trebuie ele făcute, despre distanţa dintre tine şi sfinţi, dispare! E ca şi cum, după multe zile grele şi încercări eşuate de a-i întâlni, i-ai avea în sfârşit în faţă şi le-ai vorbi ca unor prieteni buni.

Pregătirea dinainte şi întâlnirea cu un sfânt Părinte, îndurător şi înţelegător cu noi toţi

Am pornit apoi mai departe, către Prislop. Erau deja orele amiezii şi însoţitoarea noastră în acest pelerinaj, doamna Adriana Elena Knippelberg, a avut inspiraţia de a ne oferi spre vizionare un prim reportaj despre Părintele Arsenie Boca. Bună idee! Dacă vă hotărâţi să plecaţi şi voi într-acolo, indiferent de modalitate, ar fi bine ca înainte sau pe drum să ascultaţi şi să vizionaţi aceste imagini.  Sunt o cale perfectă de a-l cunoaşte pe Părintele Arsenie Boca.

Să auzi oameni care îl cunoscuseră, care îi vorbiseră, care îi ceruseră sfatul şi primiseră ajutor din partea lui – toate astea pot fi definitorii într-o astfel de călătorie. Mai ales că Părintele Arsenie Boca a fost un Părinte apropiat de oameni, haios pe alocuri, care oferea o altă perspectivă asupra vieţii.

Episoade pline de dramatism (gândiţi-vă că Părintele a fost anchetat şi închis pentru fapte pe care nu le-a comis şi, la un moment dat, i-a fost interzisă întoarcerea ca preot, în biserică), până la episoade amuzante petrecute alături de credincioşi.

Cu atât mai emoţionant este faptul că Părintele nu a capitulat, nu a deznădăjduit, ci a ascultat. Nu neapărat de mai marii bisericii de atunci, ci de Dumnezeu. Nu şi-a făcut o altă biserică, nu a trecut la altă religie, nu a căzut în depresie, ci şi-a continuat viaţa, aşa cum i-o plănuise, de fapt, Dumnezeu.

Ştiţi, poate, că Părintele Arsenie Boca a fost şi pictor. M-am amuzat teribil când un bărbat relata cum s-a dus la Biserica Drăgănescu şi l-a văzut pe Părintele privind fix un perete al bisericii. În excesul său de zel, omul s-a gândit că Părintele vede un înger care îi vorbea tocmai despre el!

„Nu măă, mă uit şi eu aşa, cum un pictor priveşte lucrarea sa!”, a fost replica savuroasă a Părintelui Arsenie Boca. Semn că ştia gândurile oamenilor, dar şi că nu îi plăceau închipuirile de acest fel.

IMG_20170325_072036Am ajuns la Prislop târziu, undeva pe la ora 7 seara, iar autocarul ne-a dus până sus, la poarta Mănăstirii. Astfel, de-abia am zărit aleea aceea cu suveniruri, mâncare şi alte lucruri care, într-adevăr, nu îşi au locul acolo. Pentru mine nu ar fi contat nici dacă aş fi trecut la pas pe lângă ele.

Aşa ne-am obişnuit noi, românii, să căutăm perfecţiunea în toate. Ok, nu îşi au locul acolo şi cineva ar trebui să ia măsuri. Dar dacă asta nu se întâmplă, de ce să ne cramponăm de ele tocmai când am ajuns într-un loc atât de important? Şi la medic, şi la şcoală, şi în relaţii, facem la fel. Nu vedem pădurea de copaci. Nici când a venit Mântuitorul Iisus Hristos lucrurile nu erau tocmai în regulă în templu, aşa că eu zic să nu vă împiedicaţi de nişte vânzători ambulanţi dacă ajungeţi la Prislop!

Dorinţe, rugăciuni, strădanii, tu, faţă în faţă cu Părintele şi un plâns eliberator

Mormântul Părintelui Arsenie Boca se află undeva în curtea mănăstirii, e de urcat puţin, însă cred că acel drum ar trebui să fie cel încărcat de rugăciune şi gânduri pline de însemnătate pentru Părintele, pentru voi, pentru ce vă doriţi de la venirea voastră acolo. Nu am stat prea mult la rând, însă în acele câteva minute am încercat să cuprind tot ce îmi doresc, tot ce le doresc celor dragi sau celor care m-au ajutat, mi-am cerut iertare şi am sperat că voi fi o persoană mai bună de-acum înainte. Nu prea mi-a ieşit. Am fost distrasă de câteva ori, mai mult decât m-aş fi aşteptat. Nu sunt foarte mândră de asta, dar poate data viitoare va fi mai bine.

Când am ajuns în faţa crucii Părintelui da, am încercat să rezum totul, dar emoţia a fost foarte mare. Ca şi alţii care îşi mărturisiseră experienţa, nu mă mai puteam opri din plâns. Un plâns de recunoştinţă, eliberator. Vedeţi? Unii poate se aşteaptă la episoade paranormale acolo, la viziuni sau cine ştie ce, însă mulţi experimentează asta: plâng şi simt o emoţie puternică. Ca un fel de readucere aminte că suntem oameni şi simţirile astea sunt cele mai importante: în relaţiile dintre noi, dar şi pentru a-l aduce mai aproape pe Dumnezeu de sufletul nostru, pentru a ne elibera, pentru a găsi răspuns întrebărilor noastre.

Atât de scurtă a fost prima mea întâlnire adevărată cu Părintele Arsenie Boca. Cred că suntem norocoşi că a fost contemporan cu noi, că îl avem atât de aproape şi că ne acceptă pe toţi, aşa cum suntem.

Aş vrea din tot sufletul să încercaţi experienta aceasta. Chiar dacă nu vă simţiţi pregătiţi. Chiar dacă aveţi voi cine ştie ce idei că doar persoanele care se duc în fiecare duminică la biserică ajung acolo sau că totul este doar un mit. Ok, duceţi-vă şi convingeţi-vă. Spun asta pentru că ştiu atât de mulţi oameni frumoşi care se lasă dezamăgiţi de unele aspecte lumeşti şi nu mai apucă să facă, să vadă, să trăiască atât de multe experienţe importante pentru sufletul nostru, în principal.

Buna Vestire, în dulcele grai ardelenesc

IMG_20170325_123717A doua zi era Buna Vestire, o sărbătoare foarte importantă, aşa că am pornit toţi, dis-de-dimineaţă, către Mănăstirea Dumbrava, acolo unde se află şi un centru de copii, bătrâni, persoane defavorizate, toate ridicate de preotul parorh al mănăstirii.

E un pic amuzant pentru că, după Prislop, de fiecare dată când plecam către un alt obiectiv, nu mă aşteptam să mă emoţioneze la fel sau mai mult decât prima zi, însă cam de fiecare dată m-am înşelat.

Mănăstirea Dumbrava şi micul „orăşel al copiilor”, cum i-am spus eu, se află undeva pe un deal. De afară, de jos, se auzea slujba care deja începuse. Era o alăturare ciudată, dar în acelaşi timp interesantă: autostrada, dealurile, casele aşezământului şi biserica ridicată falnic, ca o reamintire a faptului că Dumnezeu domneşte peste tot şi toate.

Arhitectura şi pictura mănăstirii sunt şi ele deosebite. Trecut de ora 10, curtea bisericii era plină de maşini de prin toate judeţele învecinate, Cluj-Napoca, Alba Iulia, Hunedoara, Timişoara, iar oamenii încă veneau. Oameni frumos îmbrăcaţi păşeau în biserică, lăsau un acatist măicuţei de la lumânări, după care îşi găseau un colţ în biserică şi ascultau, în linişte, liturghia.

IMG_20170325_131827Aici am aflat că în Ardeal, cu precădere, „nu se face ca la noi”. Dacă a început slujba, nu te mai poţi duce tu cu acatistul la preot, nu te mai închini peste tot pentru că, astfel, ai dezechilibra armonia şi liniştea celorlalţi oameni care se roagă. Asta se face înainte de a începe slujba şi, acum, după ce am asistat la acea liturghie, încep să cred că da, aşa ar trebui să fie şi prin părţile noastre.

Slujbele la mănăstiri cred că au ca prim avantaj toate acele cântece bisericeşti cântate atât de frumos de măicuţe. Pe lângă asta, aici la Dumbrava, am mai avut două surprize. Un copil care cânta minunat la strană şi un preot (zic eu că era preotul, încă nu am aflat numele şi  titulatura sa) care a cântat câteva melodii închinate Măicuţei Domnului şi care a transformat întreaga slujbă în ceva înălţător.  Unul dintre cantece, însă, a lăsat peste biserică o linişte deplină.

„Am venit, Măicuţă, să te mai vedem” se numeşte cântecul, dar cântat de acest bărbat a căpătat un alt înţeles şi o altă semnificaţie decât o simplă melodie bisericească. Vocea minunată, versurile, emoţia care răzbătea dincolo de melodia cântata în dulcele grai ardelenesc – toate astea te făceau să închizi ochii, să plângi şi să mulţumeşti că, prin nu ştiu ce minune, ai ajuns şi tu acolo.

Din nou vă spun, nimic nu semăna acolo cu slujbele poate clasice cu care suntem unii dintre noi obişnuiţi. Chiar şi acest cântec, poate datorită persoanei care îl canta şi felului în care îl interpreta, părea mai degrabă o conversaţie cu Maica Domnului, o eliberare a tuturor frământărilor din ultima vreme şi o asigurare că, de-acum, ea ne va asculta şi ajuta.

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Nicula, un sat ardelenesc, tradiţional

IMG_20170325_163857Am pornit de acolo către Mănăstirea Nicula, în apropiere de Cluj. Din nou, o vreme superbă, deşi se anunţaseră ploi încă de vineri noapte. La noi, însă, nu a fost aşa. Un alt aspect care m-a uimit, dar mi-a şi plăcut foarte tare în Transilvania a fost faptul că aproape toate casele au în vârf o mică cruce. Semn al credinţei şi respectului lor către Dumnezeu. Frumos!

La Mănăstirea Nicula am vizitat bisericuţa de jos, din lemn, unde un cuplu care împlinea 25 de ani de căsătorie îşi reînnoia jurămintele. Mai precis, avea loc o mică şi simplă slujbă de sfinţire a verighetelor. Nu am stat prea mult în interior, era momentul lor, dar mi s-a părut un eveniment deosebit, mai ales că se petrecea în acel cadru.

În biserica mare este adăpostită astăzi icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. La 15 februarie 1699, credincioşii au observat că icoana Maicii Domnului cu pruncul lăcrima, fapt atestat în numeroase mărturisiri ale localnicilor, dar şi a oamenilor de seamă de prin împrejurimi, şi nu numai. Minunea a durat mai bine de trei săptămâni, iar oamenii cred că Maica Domnului anunţa, astfel, o perioadă mai grea pentru poporul român.

După mai multe „strămutări”, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu pruncul a fost readusă la Mănăstirea Nicula chiar cu ocazia praznicului Bunei Vestiri, pe 25 martie, 1992.

Coincidenţă sau nu, acum îmi dau seama că tot într-un 25 martie, tot de Buna Vestire am vizitat-o şi eu pentru prima dată.

IMG_20170325_164147Şi aici mi s-a întâmplat un lucru puţin ieşit din comun. Mi se spusese, înainte, că atunci când ajungi în astfel de locuri e bine să fii un pic egoist şi să te rogi în principal pentru tine. Dovada, spun eu acum, că nu e chiar aşa, a fost faptul că, aşteptând la rând, un bărbat din faţa mea s-a întors şi mi-am dat seama că seamănă izbitor de tare cu o persoană din familie, aflată într-o situaţie ceva mai delicată din punct de vedere al sănătăţii. Cumva, cred că Măicuţa Domnului mi-a reamintit că e timpul să mă rog şi pentru ea.

Templul durerii de la Aiud

Târziu, am plecat de aici înspre următorul obiectiv: Aiud. Tot datorită „ghidului” nostru, în autocar am vizionat alt reportaj, de astă dată despre lucrurile groaznice care se întâmplau aici, dar şi la Baia Sprie sau Sighet. Din nou, nu aş fi crezut că va fi altceva care mă va emoţia atât de tare, însă partea aceea de istorie, istoria noastră, a românilor, este cu adevărat marcantă, dar prea puţin ştiută şi aprofundată.

Modul în care oamenii aceia, intelectualitatea românească, până la urmă, dar nu numai, au fost chinuiţi, nu ar trebui tratat cu atâta uşurinţă. Treceam pe lângă pereţii înalţi, scrijeliţi cu numele tuturor martirilor de acolo, le vedeam osemintele, aprindeam o lumânare pentru ei şi mă gândeam cum, cum poate un om să suporte atât?! Iar ei nu doar că au suportat, dar nici nu şi-au pierdut credinţa şi au îndurat totul ca pe o misiune grea, prin care îi pot izbăvi şi pe alţii.

Ajunşi în Aiud târziu, în noapte, după vizionarea acelui reportaj, totul semăna cu un templu al durerii.

Monumentul este şi el impresionant şi încărcat de semnificaţii: cele 7 cruci îngemănate, înalte de 6 m, ce poartă pe umeri crucea grea a neamului. Toate astea simbolizează unitatea în suferinţa pe care au avut-o sfinţii martiri, cele 7 taine ale bisericii, iar crucea cea mare, de deasupra, crucea neamului, pe care ei au dus-o în spate, prin suferinţele groaznice îndurate.

Mi-ar plăcea mult ca elevii de liceu, de pildă, să facă mai des excursii aici, să afle mai multe despre acea parte de istorie. Nu e nimic inventat: acei oameni au existat, au murit în chinuri groaznice, atestate, osemintele lor sunt şi ele acum făcătoare de minuni, din unele curgând mir la un moment dat – toate, toate astea cu dovezi. Nu mai zic că orice regizor ar trebui să vadă asta ca pe un subiect bun pentru un film de mare impact.

Ne concentrăm, din nefericire, pe alte lucruri…

Învăţămintele Părintelui Arsenie Boca

IMG_20170326_121821.jpgAşa s-a încheiat şi a doua zi de pelerinaj, iar a treia zi, ultima din mica noastră călătorie avea să ne găsească la Mănăstirea Râmeţ. Aici am asistat la liturghia de dimineaţă, într-un cadru la fel de special. Datorită naturii, a simplităţii localnicilor, a modului în care măicuţele cântau la strană…

După prânz am pornit spre casă şi, la fel, în cele câteva ore rămase am mai vizionat un reportaj despre Părintele Arsenie Boca.

Mi-a rămas în minte o replică pe care Părintele i-o dăduse unei credincioase venite să întrebe dacă e bine să fie alături de un bărbat care nu credea, spunea ea, în Dumnezeu.

Părintele nu a fost tranşant. Cred că nu se ghida după reguli bine stabilite, ci după ce simţea în momentul acela. I-a spus că nu toţi au o credinţă atât de puternică, însă trebuie să se asigure că acel bărbat nu are patima alcoolului. Cu alte cuvinte, am interpretat eu, cine suntem noi să decretăm că un om crede sau nu în Dumnezeu? Sau, mai rău, să ne îndepărtăm de el din cauza asta? Nimeni nu poate şti ce este în sufletul lui, cum se raportează la Dumnezeu şi ce se poate întâmpla în viitor, astfel încât să ajungă să fie mult mai credincios decât noi, de pildă.

Am rămas cu convingerea, astfel, că Părintele Arsenie Boca este acelaşi pentru toţi. Şi că ne iartă derapajele lumeşti, ne ajută când îl menţionăm în rugăciunile noastre, cântăreşte totul cu alţi ochi şi altă inimă decât o facem noi, oamenii.

Aşa că ar trebui să plecăm mai des în căutarea lui. În pelerinaj sau poate doar într-o călătorie în care îmbinăm turismul cu regăsirea noastră spirituală. Nu, nu sunt reguli! Dacă simţiţi sau se întâmplă să ajungeţi acolo, să vizitaţi toate acele locuri care pe mine, cel puţin, m-au marcat atât de tare, duceţi-vă! Viaţa e scurtă, problemele destul de mari, aşa că e păcat să nu căutăm răspunsuri şi linişte oriunde simţim că trebuie să ajungem!

Iar descoperirea Părintelui Arsenie Boca este, fără doar şi poate, un astfel de moment cheie!

un articol de Marina Râşnoveanu

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s