Cand voluntariatul se transforma in misiune – interviu cu Raluca Tanase

**M-am tot gandit care sa fie prima postare a acestui blog care va avea de toate (articole, interviuri, informatii despre viata, endometrioza, tot ce mi se pare interesant si „de impartasit). Trebuia sa fie primul interviu „de retinut”, realizat in 2010. Nici nu l-am recitit acum, cu siguranta as avea multe de comentat, insa cred ca merita citit de catre cei care nu l-au parcurs inca. Raluca Tanase este si astazi voluntar si face o groaza de lucruri minunate pentru copii (cred ca se cere o continuare a primului interviu), asa ca va invit sa cititi materialul urmator (publicat in 2010 pe http://www.121.ro) si care a luat si un premiu important la acea vreme.

Probabil fiecare dintre noi intelege diferit voluntariatul. Schimbul acela de energii, cuvinte sau zambete nu poate fi perceput la fel de toata lumea. Nu stiam prea multe despre voluntariat pana intr-o dimineata frumoasa de octombrie. Ma implicasem adiacent in unele campanii al caror deznodamant nu ma interesa, recunosc, prea tare. O prietena mi-a vorbit, insa despre Raluca Tanase, o tanara de 24 de ani care din 2002 face voluntariat. Afland cate ceva despre fata care a transformat aceasta preocupare intr-un stil de viata, am dorit sa ii aflu povestea.

De cum a intrat in cafeneaua de pe Victoriei si m-a salutat cald, mi-am dat seama ca interviul cu Raluca nu va fi unul clasic. Si asta pentru ca ceva din personalitatea pe care o citeam in ochii verzi sau in zambetul molipsitor, imi spunea ca ascunde mai multe mistere decat as fi putut eu crede ca ca pot intalni la o tanara la 24 de ani.

Si-a comandat o cafea si s-a scuzat pentru ca nu ne-am intalnit la fundatia la care lucreaza. Aveam sa aflu mai tarziu ca se afla intr-o perioada de pauza, de repliere din toate punctele de vedere.

O intreb cand si cum a inceput totul. Povestea ei cu oamenii a debutat acum 8 ani, in 2002, atunci cand soarta a dus-o in locul si momentul potrivit. La 16 ani a fost internata la Spitalul de copii Marie Curie. Acolo, in spital, s-a hotarat sa dea ceva in schimb tuturor celor care o ajutasera. Acela a fost declicul. Si, bineinteles, intalnirea cu Sora Aloysius. Incepe sa imi povesteasca mai multe despre aceasta: ca face parte din ordinul “Sisters of Mercy”, ca dupa 40 de ani de directorat intr-o scoala din Anglia si dupa o viata dedicata copiilor abandonati sau bolnavi, in 1990 Sora Aloysius a venit in Romania. Emma Nicholson ii povestise despre situatia orfelinatelor din tara noastra, iar maicuta si-a inceput atunci misiunea pe pamant romanesc. A deschis lumea voluntariatului, a creat legaturi si o camera de joaca in cadrul spitalului Marie Curie. In 2002, Dumnezeu avea sa ii mai trimita o sarcina, sau de ce nu, un ajutor: pe Raluca.

Tanara insista asupra acestui personaj atat de drag sufletului ei. In vremurile acelea era eleva a Seminarului Teologic Ortodox Sfanta Manastire Pasarea. Intalnirea cu sora Aloysius, de confesiune catolica, a determinat-o sa aiba intotdeauna o privire de ansamblu asupra oamenilor si religiilor.

“La seminar l-am cunoscut pe Dumnezeu, am invatat despre teologie si misterele vietii, insa numai dupa ce am intalnit-o pe sora Aloysius am invatat cum sa fac efectiv fapte bune. A fost mama mea, profesorul de diplomatie, prietena mea, persoana langa care am invatat sa iubesc oamenii.”

In perioada aceea viata ei se impartea intre scoala, spital si lupta pentru supravietuire. Simt ca nu i-a fost deloc usor, insa nu imi spune prea multe despre asta, de parca nici nu ar fi important. Cand vii zilnic la spital ajungi sa vezi bebelusi singuri, copii bolnavi de cancer, povesti cu final fericit, alteori trist. De-abia atunci iti dai seama ca problemele tale sunt de fapt minuscule.

Raluca doreste sa ma faca sa inteleg ca in voluntariat este vorba de fapt de un schimb. Multi cred ca pentru voluntariat trebuie sa fii dispus sa dai fara sa primesti. Multi cred ca doar oamenii cu bani, timp de pierdut si disponibilitate sufleteasca ii pot alina pe cei bolnavi. Nu e asa, problema nu se pune astfel.

“Voluntariatul presupune un schimb. Da, poate nu primesti bani sau recunoastere, insa atunci cand pasesti in viata unui bolnav, ofera iubire si asteapta-te sa o  primesti inapoi inzecit. Uneori aveam senzatia ca nu eu ii alinam pe ei, ci ei pe mine. Acolo, toate problemele tale dispar ca prin minune, iar recunostinta si energia pozitiva sunt daruri pe care nu le mai gasesti altundeva. Acesta este unul dintre aspectele intelese gresit in tara noastra. Voluntariatul este un schimb si o valoare inestimabila, totul este sa vii spre oameni cu inima deschisa si curata.”

La 18 ani, Raluca a dat la facultate. Contrar asteptarilor, a ales Facultatea de Teologie si Asistenta Sociala Romano-Catolica. Incerc sa descopar si eu ce a fost in spatele acestei decizii surprinzatoare. Ei nu i se pare nimic anormal. Atunci, la 18 ani, sfaturile maicutei Aloysius au cantarit greu. A ales asa cum a simtit. Nu ii pare rau de alegerea facuta, ba dimpotriva, iar in timp, pana si cei pe care i-a uimit initial, au inteles-o. Asa este ea, Raluca, imprevizibila. Pe langa facultate si voluntariatul la Spitalul Marie Curie, in 2007 s-a angajat la Asociatia P.A.V.E.L. Era reprezentantul lor in cadrul sectiei de oncologie, avand ca sarcini terapia prin joc si asistenta sociala pentru copii si parintii acestora.

De atunci, lucrurile au inceput sa capete o forma clara si pentru prima data a inteles ca asta avea sa faca toata viata. A fost plecata in strainatate, a coordonat proiecte, a invatat cum sa gestioneze un buget lunar si a instruit alti voluntari. Apoi, a inceput sa faca voluntariat si la organizatia care se infiintase pe langa capela spitalului, “Asociatia Asezamantul Social Sfintii Martiri Branconveni”. Aici sustinea cazurilor sociale si participa la proiecte de week-end care aduceau o raza de lumina in sufletele bolnavilor.

Din perioada aceea are un singur regret. E mai mult o nemultumire interioara, provenita dintr-o perceptie gresita asupra voluntariatului si asupra celor care fac asta.

“Multi dintre angajatii spitalului stiau ca exist, dar nu cred ca stia vreunul exact ce fac. Ma vedeau toata ziua alergand pe acolo si atat. Eram prietena cu portarii, cu liftierele, cu toata lumea, insa mai toti spuneau ca ar trebui sa imi fac o viata. Nu am inteles niciodata de ce niciunul nu s-a gandit ca poate aceea era viata mea. Asta imi doream sa fac, acolo doream sa fiu…”

O rog sa imi povesteasca macar un caz, o prietenie de suflet, o intamplare care i-a ramas in minte.

Nu e usor. Face o pauza. Prima dupa atata timp. Intr-un final imi marturiseste ca toti copiii sunt speciali. Au fost mult prea multi pentru a alege acum pe cineva.

“Anul trecut, am organizat o petrecere de Halloween. Am fost atat de fericiti si uniti…exact ca o familie. O prietena de-ale mea a creat costume pentru toti copilasii, dar si pentru mine. Pana in acea seara nu am stiut in ce ma voi deghiza. Asa ca, inconjurata de vampiri, Spiderman, dovlecei, printese, Zorro sau Scufita Rosie, eu am avut rolul unui ingeras.”

Ii iubeste pe acei copii. Fiecare are un loc special in inima ei. Imi repeta ca multi o suna inca, ii trimit mesaje, ii reamintesc periodic ca odata au facut parte unul din viata celuilalt.

Intotdeauna m-am intrebat cat ii este permis unui voluntar sa se implice intr-un caz,  cat este de necesar acel pas in spate pe care trebuie sa il faci atunci cand simti ca situatia te copleseste.

Raluca zambeste si imi spune ca da, la cursurile in domeniu exact asta ti se spune. Ea, insa nu a putut fi niciodata un profesionist in privinta asta, nu a putut pastra distanta.

“Se spune ca avem un rezervor de iubire din care oferim. Si daca nu il umplem regulat, nu mai porneste motorul. Am avut multi copii care au crescut sub ochii mei , care au pacalit moartea de nenumarate ori. La final, unii au reusit sa castige batalia, altii nu. Asta m-a afectat, dar imi spun mereu ca de la ei sunt trimise miracolele pe care le primesc zilnic”.

Ii vorbesc despre nenumaratele ONG-uri, fundatii sau bloguri aparute ca ciupercile dupa ploaie, ce pretind ca fac voluntariat.

Nu vrea sa critice sau sa judece pe nimeni. Pentru simplul fapt ca oricine incearca sa faca un bine cat de mic, este de laudat si incurajat.

“Mentalitatea in privinta voluntariatului trebuie schimbata. Vor mai trece cativa ani pana ca tinerii sa inteleaga ca nu e tocmai ok sa vina sa ceara adeverinta de voluntariat pentru 2 ore in 3 luni de activitate. In strainatate parintii fac voluntariat in cadrul scolilor, sunt fericiti ca pot da inapoi comunitatii o parte din ce au primit sau ceea ce au acumulat in timp.”

Care e drumul de urmat pentru tinerii care isi doresc sa faca voluntariat, sa intre in acest schimb de energii si experiente? Raluca sustine ca primul pas ar fi sa identifici ce fel de voluntariat vrei sa faci, cum poti ajuta efectiv. Apoi, inscriindu-te intr-un ONG, procesul de autocunoastere este mult mai simplu. Lucrurile sunt mai organizate acolo si parghiile sunt altele decat daca ai alege voluntariatul pe cont propriu.

Revenim, insa la aceeasi idee: voluntariatul nu este despre a face o favoare societatii.

Raluca a cunoscut multi straini voluntari, sositi in Romania cu intentia de a ajuta, fara a se lasa intimidati de false impresii si prejudecati. Da, s-au izbit de imaginea unei societati ciudate si de tristetea calatorilor metroului bucurestean. Cu toate astea, toti au iubit tara asta pe care noi, romanii, o hulim atat.

As vrea sa stiu ce isi doreste pentru viitor si zambeste din nou, cu o oarecare tristete in privire. Acum e in concediu medical. In urma cu ceva timp a fost diagnosticata cu o forma usoara de cancer. A invins boala. Ar fi fost culmea ca tocmai ea sa nu reuseasca. Acum nu isi mai face planuri pe termen lung. Se bucura doar de micile bucurii ale vietii si priveste partea frumoasa a incercarii ei. Boala a venit intr-un moment in care uitase cine e cu adevarat. Incepuse, poate, sa isi doreasca bani, recunoastere…si se departase putin de la drumul ei.

Dar acum e bine. Astazi a realizat ca locul ei e printre oameni si ca, intr-o buna zi se va intoarce printre ei, cu mai multa bucurie si putere de munca. Sora Aloysius o asteapta.

Ma uit la insemnarile pe care le-am facut, apoi la tanara entuziasmata din fata mea. Pentru prima data ma intreb daca voi putea inchide in cateva cuvinte toata minunatia ei. Imi povestise cum ingerul ei pazitor, sora Aloysius, infaptuieste lucruri mici si mari, schimband vieti in tacere. In timp ce ne luam la revedere, ma intreb daca Raluca Tanase este constienta de faptul ca asta a facut si va face si ea de acum inainte: va schimba si va salva vieti in tacere.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s